04.11.07
Posted in Teologia Sfântului Siluan at 11:16 pm by admin
Un cuvânt de mântuire - Cuviosul Siluan Athonitul
“Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui”
Maxime Egger
Meritã sã ne oprim asupra acestei fraze care este manifestarea prin excelentã a actualitãtii staretului Siluan, expresie sinteticã a snvãtãturii sale spirituale - a cãii spre sfintenie si mântuire pe care a trasat-o si unul din motivele popularitãtii sale. Este un cuvânt care frapeazã si care cere explicatii, o frazã misterioasã si problematicã. Ea poate fi, în sfârsit, înteleasã în diferite moduri, la diferite nivele: spiritual, dar si psihologic. Uneori chiar socheazã. Unii oameni îi gãsesc un gust de masochism sau de morbiditate, si îl aruncã.
Trebuie deci sã vorbim, dar cu smerenie, stiind cã este nu numai dificil, dar practic imposibil sã-i întelegem si sã-i surprindem sensul profund. Pentru aceasta trebuie sã trãim noi însine experienta, trebuie sã fim în aceeasi stare spiritualã cu cea a cuviosului Siluan. Cum sunt rare asemenea cazuri, se cuvine sã ne apropiem de acest cuvânt precum Moise de rugul aprins, adicã cu multã prudentã si cinstire . La fel stau lucrurile cu aceastã frazã ca si cu orice alt cuvânt al lui Dumnezei: probleme si neîntelegeri apar când noi îl abordãm nu plecând de la lumina dumnezeiascã, de la Duhul Sfânt, ci de la categoriile ratiunii noastre, prea umane, cu logica si întelepciunea acestei lumi.
Cum întelegem deci aceastã frazã, “tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui”? Voi distinge, fãrã sã le separ, trei sensuri.
Mai întâi, o semnificatie mai curând psihologicã, fãrã îndoialã cea mai îndepãrtatã de semnificatia sa originalã: un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înteles de lume. Un rãspuns de consolare la suferinta umanã. Un ajutor pentru toti cei care obosesc sub greutatea lumii si a existentei, care sunt confruntati cu nefericirea, boala, singurãtatea etc. Un mod de a zice: Viata mea este un iad, dar Dumnezeu prin cuviosul Siluan, îmi zice cã, chiar în aceste conditii dificile, nu trebuie sã deznãdãjduiesc.
Apoi o interpretare pe care eu o numesc analogicã, mai aproape deja de experienta cuviosului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvânt este expresia legii fundamentale a crestinismului, asa cum apare în semnificatia crucii - ca moarte si biruintã asupra morti - si în fericiri:fericiti cei care plâng, care sunt flãmânzi, persecutati,cãci ei vor cunoaste slava lui Dumnezeu.
Ceea ce conteazã în aceastã comparatie sunt mai putin termenii propri-zisi ai frazei, cât legãtura care îi uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea - tine mintea ta în iad - pe de altã parte fericirea, nãdejdea, învierea - nu deznãdãjdui. Legãturã asemãnãtoare botezului nostru - moartea omului vechi si învierea omului nou în Hristos, si de asemenea ascezei, prin care noi actualizãm si facem sã rodeascã harul aceluiasi botez. Ascezã care, în sensul ei profund, nu este decât un mod de a urma lui Hristos, Care ne-a arãtat cã drumul cãtre înviere, cãtre viata vesnicã, trece prin cruce si iad.
În acest sens ceea ce indicã acest cuvânt nu este altceva decât calea pocãintei: “Nu poate cineva ajunge în Împãrãtia cerurilor unde nimic necurat nu intrã, decât prin mari suferinte, curãtit prin multimea lacrimilor”, scrie staretul Siluan. Cu alte cuvinte nu se ajunge la Înviere, decât prin moarte, la adevãrata luminã decât prin întuneric (abandonul falselor lumini), la bucurie decât prin suferintã. Dupã cum Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeirea Sa pentru a lua conditia de sclav, asa si noi trebuie sã ne golim pe noi însine, sã ne curãtim de patimile noastre pentru a face din inima noastrã un loc în care harul Sfântului Duh va putea sã trãiascã, sã manifeste prezenta sa.Dar ceea ce este în noi si este un obstacol în calea harului, este, dupã cum îi spune Hristos cuviosului Siluan, mândria. Nici mai mult nici mai pusin decât rãdãcina oricãrui rãu, izvor al tuturor necazurilor, care a fãcut sã cadã Adam si Eva, trezind în ei dorinta de a fi ca niste dumnezei.
Dar cum sã luptãm împotriva mândriei, cum sã vindecãm aceastã boalã? Nu existã decât un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobândirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertãtii “lumina în care noi putem vedea Lumina”. Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut sã renunte la vointa sa proprie pentru a trãi dupã vointa lui Dumnezeu.
Aici se naste o nouã întrebare: cum sã devii smerit? La aceastã întrebare rãspunde Hristos prin cuvântul Sãu pe care îl dã cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specificã: “Domnul m-a învãtat sã tin mintea în iad sã nu deznãdãjduiesc si asa sufletul meu învatã smerenia. Asa se biruiesc vrãjmasii”, scrie staretul Siluan.
Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, aceastã armã spiritualã împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezitã a se considera el însusi ca un “câine râios”, scrie: “Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Când eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivã, las mintea mea sã hoinãreascã, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere”.
Atentie, trebuie sã întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie sã depãsim acea imaginatie încã marcatã de reprezentãrile medievale. Împãrãtia mortii, iadul, nu este un loc geografic – de exemplu locul unde Dumnezeu nu este –, ci o stare spiritualã, starea sufletului depãrtat de Dumnezeu din cauza pãcatelor sale, adicã pentru a fi încã si m ai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încã prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi aceastã luminã si a-i rãspunde. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: “Chinurile iadului sunt chinurile dragostei”. În aceastã perspectivã, fraza lui Hristos adresatã staretului Siluan exprimã pur si simplu pocãinta la cea mai înaltã treaptã de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât actiunea focului harului asupra sufletului încã necurãtit de patimi.
Nu se va putea vorbi poate niciodatã îndeajuns de importanta pocãintei pentru staretul Siluan. Prin pocãintã, ne spune el, totul se îndrepteazã. Pãcãtosii sunt iertati. Duhul Sfânt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouã; multi au fost mari pãcãtosi, dar pur si simplu prin pocãintã ei au ajuns în Împãrãtia Cerurilor. Celui ce se pocãieste, Domnul îi dã pacea Sa, Împãrãtia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetã: dacã toti oamenii ar avea pocãintã, dacã ar pãzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pãmânt. Cãci Împãrãtia Cerurilor este în mijlocul nostru.
Atunci de unde pânã unde aceastã acuzã de masochistã, doloristã, înfricosatã poruncã a lui Hristos cãtre Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decât cuvântul evangheliei si cu atât mai putin cu cât ea se terminã, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei – “si nu deznãdãjdui” – este inseparabilã de prima: “tine mintea ta în iad”.
“Nu deznãdãjdui”, adicã sã nu cazi în marea patimã a disperãrii, care nu este decât o altã formã, extrem de subtilã, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: “Eu as fi cãzut sub greutatea pãcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacã Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine… Eu as fi deznãdãjduit de mântuirea mea dacã Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sã se condamne pe sine însusi, dar sã nu deznãdãjduiascã de bunãtatea si dragostea dumnezeiascã.”
Cu alte cuvinte, trebuie sã nãdãjduim ferm în Dumnezeu. Cãci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât orice, vrea mântuirea noastrã. Nu el este cel ce a fãcut iadul, ci pãcãtosul însusi. Dacã Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pãmânt Duhul Sfânt, dacã el ne-a dat Trupul si Sângele Sãu în Sfânta Euharistie pentru umanitatea întreagã, dacã El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au rãstignit, cum ar putea El sã ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi sã ne pocãim sincer, ca noi sã ne smerim înaintea Lui, ca noi sã-i iertãm pe ceilalti, ca noi sã ne rugãm cu mai multã îndrãznealã si nãdejde.
Traducere de Cosmin Bufnea
Permalink
Posted in Teologia Sfântului Siluan at 11:14 pm by admin
Cu adanca emotie vorbesc despre teologia Sfantului Siluan. Gratie ucenicului sau si parintelui meu duhovnicesc care a fost regretatul parinte Sofronie de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul (Maldon, Essex), am ajuns sa apreciez gandirea Sfantului Siluan nu numai ca membru crestin al Bisericii Ortodoxe, dar si ca student, iar mai apoi profesor de teologie si episcop. Sfantul Siluan ramane calauza vietii mele duhovnicesti, fiindca, in ciuda aparentelor, gandirea sa are o importanta cruciala nu numai pentru monahi, ci si pentru teologi si ierarhi insarcinati cu reflectia si conducerea Bisericii in lume. Cu inima plina de recunostinta si evlavie voi vorbi deci despre invatatura teologica a Sfantului Siluan.
Teologia academica si viata ascetica
Teologia a fost identificata in epoca noastra cu o activitate a mintii, si e privita in mod normal ca o ramura a stiintei. In Biserica veche insa, titlul theologos a fost rezervat pentru foarte putini (pe cat stim numai Sfantului Ioan Evanghelistul, Sfantului Grigorie din Nazianz si Sfantului Simeon Noul Teolog), in timp ce in epoca noastra e folosit pentru toti cei ce dobandesc o diploma de la o facultate teologica dupa o perioada mai scurta sau mai lunga de studii. Ceea ce numim in mod normal “teologia academica” pare insa sa lipseasca cu totul in cazul Sfantului Siluan: el n-a studiat niciodata in nici o facultate teologica si n-a scris vreo carte care sa fie folosita in stiinta si cercetarea teologica. Asadar, el nu poate fi numit “teolog” in acest sens modern al cuvantului. Putem deduce oare din aceasta ca nu exista o “teologie a Sfantului Siluan Athonitul”?
Inviorarea monahismului si descoperirea Parintilor pustiei si a asa-numitilor autori “mistici” ai Bisericii i-a facut pe multi din epoca noastra sa reactioneze viguros impotriva unei teologii academici privite de ei ca total inutila, daca nu chiar rea si ostila vietii duhovnicesti. Multi parinti duhovnicesti (gherontes) din zilele noastre isi sfatuiesc fiii duhovnicesti sa nu ia in serios teologia academica si sa se concentreze pe rugaciune si alte exercitii “spirituale”. Traim intr-o epoca a unei dihotomii crescande intre minte si inima, intre munca intelectuala si viata ascetica. In experienta mea ca profesor de dogmatica la o facultate teologica ortodoxa (Tesalonic) am intalnit adeseori studenti sfatuiti de parintii lor duhovnicesti sa nu ia in serios opiniile profesorilor, ci sa le supuna judecatii parintilor lor duhovnicesti, care in mod normal nu au nici o educatie teologica academica.
Dihotomia aceasta e in acelasi timp eronata si riscanta. Daca e adevarat ca aceste doua lucruri, teologia academica si experienta ascetica, sunt doua lucruri diferite, ele nu trebuie privite ca fiind contradictorii si excluzandu-se reciproc; ele sunt astfel numai in masura in care refuza sa se deschida una alteia si isi absolutizeaza natura si functia lor in Biserica. Biserica este o diversitate de harisme, nici una dintre ele neputand spune alteia: “N-am nevoie de tine”. Istoria Bisericii e plina de exemple de asceti a caror experienta a inspirat gandirea unor mari teologi (Sfantul Antonie cel Mare e, de exemplu, prezentat “teologic” de Sfantul Atanasie aproape in acelasi fel in care viata Sfantului Siluan e prezentata de parintele Sofronie), dar sunt si cazuri in care aceeasi persoana impleteste in sine o viata ascetica si o viguroasa gandire intelectuala, cum vedem in cazul Sfantului Maxim Marturisitorul.
Prin urmare, un teolog academic poate invata multe de la un ascet ca Sfantul Siluan Athonitul. Si daca are o minte creatoare, el poate prezenta experienta ascetilor in forma unei teologii dogmatice. Acest lucru poate fi facut in cazul Sfantului Siluan si e ceea ce voi incerca sa sugerez subliniind cateva teme doctrinare in care gandirea Sfantului Siluan poate avea o importanta deosebita.
Invatatura despre Sfanta Treime sau despre Dumnezeu in general
Una din zicerile Sfantului Siluan pastrate de parintele Sofronie suna in felul urmator: “A crede ca Dumnezeu exista e un lucru, dar a-L cunoaste pe Dumnezeu e altceva”. Cum il cunoastem pe Dumnezeu?
Cunoasterea e de doua feluri: exista o cunoastere despre (ceva sau cineva), si exista o cunoastere a (ceva sau cineva). Desi aceste doua cunoasteri se confunda usor in mintile noastre, ele se deosebesc in mod fundamental. Cunoasterea despre Dumnezeu poate fi dobandita prin carti sau chiar prin revelatii, sau pur si simplu din studiul naturii, cum observa deja Platon. Dar cunoasterea lui Dumnezeu nu poate fi dobandita in afara unei relatii personale cu El. Acest lucru trimite spre doua adevaruri fundamentale:
1. Dumnezeu e cunoscut numai in si prin relatiile personale care alcatuiesc Fiinta Sa; adica numai ca Sfanta Treime. Nu-L putem cunoaste pe Dumnezeu in afara felului in care El se cunoaste pe Sine insusi (de aceea nu putem niciodata cunoaste natura lui Dumnezeu); altfel riscam sa cunoastem altceva sau pe altcineva decat pe adevaratul Dumnezeu. Dumnezeu insa se cunoaste pe Sine insusi numai ca Tata, Fiu si Duh Sfant. Asa cum observa Sfantul Atanasie opunandu-se arienilor, daca Fiul n-ar fi existat deja impreuna cu Tatal, acesta din urma nu S-ar fi cunoscut pe El insusi, fiindca Fiul este “Adevarul” Tatalui, in care Tatal se vede si se cunoaste pe Sine ca intr-o oglinda. Tatal se cunoaste pe Sine insusi privindu-se in oglinda Sa care este Fiul. Asa cum observa Sfantul Apostol Pavel, numai Duhul lui Dumnezeu cunoaste adancurile fiintei lui Dumnezeu (cf. 1 Co 2, 10). Astfel, numai intrand in relatiile personale intratrinitare, fiind cu alte cuvinte primiti ca fiu al Tatalui in si prin Duhul infierii care ne ingaduie sa-L numim pe Dumnezeu “Tatal nostru” si astfel sa-L cunoastem ca atare, putem sa avem o cunoastere nu numai despre Dumnezeu ci si a lui Dumnezeu.
Asa cum comenteaza parintele Sofronie: “Ce sens are sa facem subtila teologie trinitara, daca nu avem in noi insine puterea sfanta a Tatalui, iubirea blanda a Fiului, lumina necreata a Duhului Sfant?”.
Sfantul Siluan insista mereu asupra importantei Duhului Sfant pentru cunoasterea lui Dumnezeu: “Duhule Sfinte…, Tu mi-ai descoperit taine de nepatruns.” “Duhul Sfant - spune el - da sufletului cunostinta lui Dumnezeu intr-un chip nevazut”. O astfel de cunoastere e identica cu insasi iubirea lui Dumnezeu fata de noi: “Duhul Sfant mi-a dat sa stiu cat de mult ne iubeste Domnul”, cum spune altundeva. Acest lucru ne conduce la cel de-al doilea adevar privitor la cunoasterea lui Dumnezeu.
2. Iubirea precede cunoasterea, sau si mai bine: iubirea e cunoastere si cunoasterea e iubire. Parintele Sofronie se refera la axioma lui Descartes: “Gandesc deci sunt -Cogito ergo sum” si sugereaza ca in cazul lui Siluan ea trebuie schimbata in: “Iubesc, deci sunt”. Aceasta rastoarna rationamentul Fericitului Augustin pe care el si mai tarziu Toma d’Aquino isi bazeaza argumentul lor in sprijinul lui filioque, si anume ca nu putem iubi ceva sau pe cineva daca nu-l cunoastem mai intai (argumentul Fericitului Augustin si al Sfantului Toma d’Aquino e acela ca Fiul e cunoasterea lui Dumnezeu iar Duhul e iubirea lui Dumnezeu, deci ca Fiul trebuie sa creada Duhului). De fapt lucrurile stau invers: daca nu iubim, nu cunoastem. Si asa cum Dumnezeu ne cunoaste iubindu-ne si descoperindu-se noua ca iubire, asa si noi il cunoastem numai iubindu-L pe El si pe cei pe care i-a iubit El.
Aceasta tema a iubirii drept cale spre adevarata cunoastere se impleteste in gandirea Sfantului Siluan cu tema sa favorita a iubirii de vrajmasi. Ar fi eronat sa intelegem aceasta idee asupra careia insista Sfantul Siluan ca un principiu etic. Pentru sfintii parinti aceasta este profund si exclusiv teologica: trebuie sa-i iubim pe vrajmasii nostri numai pentru ca Dumnezeu si-a iubit vrajmasii in Fiul Sau intrupat. Nu exista alta cale de a cunoaste pe Dumnezeu, fiindca e singura cale in care El se descopera, si anume ca iubire de vrajmasi. Acesta e un principiu al teologiei, nu a moralei. E un mod de a cunoaste pe Dumnezeu.
In chip asemanator trebuie sa intelegem si sa apreciem iubirea Sfantului Siluan fata de plante si de animale, iubire careia parintele Sofronie ii dedica un lung paragraf. “Inimii care a invatat sa iubeasca ii este mila pentru orice faptura”. Acest lucru trebuie iarasi inteles teologic: iubim fapturile fiindca Dumnezeu le-a facut si pentru ca sufera din pricina caderii noastre.
Sfantul Siluan i-a precedat pe teologii moderni in ce priveste cunoasterea personala. Pentru el Treimea e cunoscuta numai in si prin experienta iubirii si ni se descopera in si prin Duhul Sfant, care e Lumina tocmai fiindca este Iubire. Cunoasterea lui Dumnezeu e o intalnire “personala” si, potrivit parintelui Sofronie, aceasta era legatura Sfantului Siluan cu Dumnezeu in rugaciunile sale. Trecand prin experienta religiilor orientale, parintele Sofronie a gasit in Sfantul Siluan adevarata revelatie a ceea ce el numeste “principiul ipostatic”. Cand omul devine un ipostas, adica o fiinta in stare sa imbratiseze, mai cu seama in rugaciunea si iubirea sa, pe Dumnezeu si intreaga creatie, si sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ceilalti fata catre fata, atunci el devine “chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si intra in viata vesnica. Teologia trinitara si existenta personala coincid in experienta “principiului ipostatic”, caruia parintele Sofronie i-a dedicat o mare parte din reflectiile sale pana la sfarsitul vietii.
Invatatura despre Hristos
Invatatura despre Hristos e centrala gandirea Sfantului Siluan nu in forma hristologiei familiare noua din manualele de dogmatica, cat in forma semnificatiei existentiale a acestei invataturi. Fidel unei traditii tipic ruse ce ne aduce aminte de Dostoievski si alti scriitori rusi, Sfantul Siluan abordeaza hristologia dinauntrul kenozei si accentueaza calea crucii ca drumul existential spre mantuire. Nu putem dobandi viata daca nu murim, asa cum a facut-o si Hristos inainte de a invia. Intr-un mod dostoievskian, Sfantul Siluan impinge pana la extrema aceasta tema in faimoasa sa expresie: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Aceasta expresie e cumplit de nihilista in afara hristologiei. Daca e scoasa din contextul ei hristologic poate duce la sinucidere. Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurtatura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si imparatia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El insusi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.
Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhovnicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri - simpatizand in acelasi timp cu toti cei care asemenea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ramane o invatatura moarta.
Aceasta hristologie kenotica impregneaza in cazul Sfantului Siluan tema Schimbarii la Fata, centrala traditiei athonite incepand de la isihasm incoace. Acest lucru e interesant atat din punct de vedere istoric, cat si teologic. Tema kenotica nu pare a fi fost in prim plan la isihastii secolului XIV. Ea este implicit prezenta, dar Sfantul Siluan o face centrala. Acesta il face mai mult contemporanul nostru decat isihastii secolului XIV. Epoca noastra e mai constienta de tragedia vidului si neantului decat au fost bizantinii. In acelasi timp, aceasta tema a kenozei il poate feri pe cel ce se intereseaza de isihasm de riscul de a aborda hristologia Schimbarii la Fata intr-un spirit pozitivist, analog celui al experientelor ce pot fi gasite in religiile orientale. Daca experienta Schimbarii la Fata trebuie inteleasa impreuna cu cea a Crucii - si e un lucru pe care ni-l cere insasi relatarea ei biblica - implicatia e aceea ca ascetismul nu este o experienta individuala, ci o participare la suferinta intregii lumi, si ca, prin urmare, nu este alta cale de a vedea Lumina necreata decat suferinta pentru si impreuna cu ceilalti. Aceasta face din participarea la experienta Schimbarii la Fata a lui Hristos nu o chestiune tinand de aplicarea unei tehnici anume, ci o participare la suferinta lui Hristos, inclusiv pogorarea Sa la iad, locul mortii.
Expresia Sfantului Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” nu este o metoda, ci ratiunea hristologica de a fi a ascetismului. Ascetismul e inspirat si justificat hristologic, nu etic. Fara hristologie, intreg ascetismul crestin devine o experienta masochista de natura demonica.
Invatatura despre Biserica
Exista oare vreo ecleziologie in invatatura Sfantului Siluan? Raspunsul la aceasta intrebare depinde de ceea ce ne asteptam sa gasim sub numele de “ecleziologie”. Desigur nu exista la el un tratat sistematic despre Biserica, dar nimeni nu s-a asteptat sa gaseasca asa ceva la un parinte ascetic cum este Sfantul Siluan. Cu toate acestea, exista in gandirea si invatatura sa elemente care se refera direct sau indirect la tema Bisericii.
Exista in primul rand un puternic accent pe universalitatea, sau mai bine zis catolicitatea Bisericii. In gandirea Sfantului Siluan, Biserica nu e decat extensiunea iubirii Domnului care vrea “ca toti sa se mantuiasca”. Staretul athonit nu se multumeste cu experienta sa personala a iubirii lui Dumnezeu fata de el. El doreste - si exprima foarte viguros si repetat - ca toti ceilalti sa poata sa-L vada si sa-L cunoasca. “Doamne, da puterea harului Tau tuturor noroadelor, ca sa Te cunoasca prin Duhul Sfant”. “Doamne, da iubirea Ta in toata lumea”. Sfantul Siluan cere in repetate randuri Domnului sa se descopere tuturor oamenilor. El scrie despre nevoitorul din Kiev, Sfantul Partenie, care dorea sa patrunda taina vietii monahale, si caruia Fecioara Maria i-a spus: “Schimnicul e un rugator pentru intreaga lume”. Aceasta apropie teologia sa de Euharistie care e actul ofrandei lui Hristos de catre Biserica pentru intreaga lume.
Legat de aceasta e si accentul Sfantului Siluan pe rugaciunea pentru cei adormiti in Domnul. Atat de centrala e aceasta tema pentru invatatura Sfantului Siluan, ca el e gata sa contrazica chiar si punctele de vedere ale unor importanti parinti duhovnicesti care ii sugereaza - in aparenta - ca n-ar trebui sa planga pentru cei morti, ci numai pentru el insusi. “Am incetat sa mai plang pentru cei morti - spune el -, dar atunci au incetat si lacrimile pentru mine insumi”. Si, comentand punctele de vedere ale acestor asceti, spune: “Daca mi-ar fi cu putinta, i-as scoate pe toti din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar bucura”.
Aceasta e din nou o tema ecleziala si ne conduce la experienta euharistica. Tema e euharistica in mai multe sensuri. In Euharistie Biserica nu doar se roaga adeseori pentru cei morti - si inca in punctul central al anaforalei euharistice -, dar se si intelege pe sine drept o comuniunea intre cei vii si cei adormiti.
Multe s-au scris despre insistenta Sfantului Siluan asupra iubirii de vrajmasi. Am observat mai sus ca aceasta e pentru el o tema profund teologica. Trebuie sa adaugam ca, in acelasi timp, ea este si o tema euharistica si ecleziologica. Pentru Sfantul Siluan “ca sa tii rugaciunea, trebuie sa iubesti pe oamenii care te ocarasc si sa te rogi pentru ei, pana ce sufletul tau se va fi impacat cu ei, si atunci Dumnezeu iti va da rugaciune neincetata, pentru ca El da rugaciunea celui ce se roaga pentru vrajmasi”. Iertarea vrajmasilor nostri e insa o tema atat de esentiala pentru impartasirea noastra euharistica, incat Domnul face din ea o conditie a acestei impartasiri si asa fac si parintii, ca de exemplu Sfantul Maxim Marturisitorul in comentariul sau la Tatal nostru, Sfantul Anastasie Sinaitul etc. Toate pacatele pot fi iertate inainte de impartasanie prin Spovedanie, dar daca nu ne impacam cu vrajmasii nostri si tinem minte raul facut noua de ei, impartasirea de Euharistie nu ne e pur si simplu ingaduita. Atat de cruciala e pentru Euharistie iubirea de vrajmasi, asupra careia insista Sfantul Siluan.
O alta tema interesanta legata de ecleziologie e viziunea Sfantului Siluan cu privire la soarta ereticilor. In relatarile despre viata sa facute de parintele Sofronie, se face mentiune despre opinia unui oarecare parinte Casian, care obisnuia sa spuna ca toti ereticii vor merge spre pierzanie. Sfantul Siluan e infatisat ca replicandu-i astfel: “Nu stiu aceasta, dar cred numai in Biserica Ortodoxa: in ea este bucuria mantuirii intru smerenia lui Hristos”. Aceasta pozitie e extrem de semnificativa si ea difera radical de spiritul zelos ce caracterizeaza multi monani chiar si la Sfantul Munte, si exprima o pozitie teologica privitoare la delicata chestiune a limitelor Bisericii, asemanatoare celeia luate de teologi ortodocsi contemporani, potrivit carora singurul lucru pe care-l putem spune, ca ortodocsi, cu certitudine despre cei din afara Bisericii e ca suntem siguri de mantuirea oferita noua in Biserica noastra, evitand sa-i condamnam si lasand pe seama lui Dumnezeu judecata finala asupra tuturor, inclusiv asupra noastra insine.
In fine, merita observat ceea ce gandeste Sfantul Siluan despre preotie, si mai cu seama despre episcopi in Biserica. El ii vede ca purtatori ai harului Duhului Sfant in stare de a lega si dezlega pacatele oamenilor. El ii numeste pastori, meniti sa stranga turma imprastiata si sa o hraneasca duhovniceste. Sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru poporul lor. Sunt iubiti de Domnul pentru iubirea lor fata de poporul Sau. El ii indeamna:
“Fratilor, sa ramanem in ascultare de pastorii nostri si atunci va fi pace obsteasca si Domnul va ramane prin Duhul Sfant cu noi toti. (…) Cine intristeaza un preot intristeaza pe Duhul Sfant Care viaza in el. (…) Ce sa spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfant; ei sunt asezati mai presus decat toti; ca vulturii, ei se ridica in inaltimi si de acolo vad in departari nesfarsite si cu o minte de-Dumnezeu-graitoare teologica pastoresc turma lui Hristos”.
Sfantul Siluan pare a nu fi afectat de atitudinile moraliste moderne fata de preoti si episcopi. El scrie:
“Poate ca vei gandi; cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot sa aiba Duhul Sfant, cand ii place sa manance si are atatea slabiciuni? Dar eu iti spun: este cu putinta, daca nu primesc ganduri rele; asa incat, chiar daca are unele defecte, acestea nu impiedica harul sa vieze in sufletul lui, asa cum un pom verde poate avea si ramuri uscate fara ca acestea sa-l vatame, si el aduce roade; sau, intr-o holda de grau, chiar daca graul este amestecat cu neghina, aceasta nu-l impiedica sa creasca”.
In aceasta chestiune Sfantul Siluan reprezinta o ecleziologie tipic traditionala care ii caracteriza pe toti monahii Bisericii Ortodoxe pana de curand, si care rezulta dintr-o ecleziologie euharistica implicit prezenta in gandirea sa si in viata sa monahala.
O teologie a comuniunii
Acestea sunt doar cateva observatii cu privire la teologia Sfantului Siluan. Ele nu vor nicidecum sa epuizeze semnificatia teologica a gandirii sale. Si alte aspecte, mai cu seama cele legate de antropologie, ar trebui adaugate pentru a intregi tabloul. Cele spuse insa ne ingaduie sa tragem cateva concluzii fundamentale indeosebi privitoare la legatura dintre teologie si viata ascetica.
Teologia e “logos” despre Dumnezeu. Acest “logos” poate fi exprimat prin cuvinte, dar continutul si sursa lui nu stau in intelect. Ele afecteaza intreaga noastra existenta. Traditia ascetica, a Sfantul Siluan nu este cea de tip evagrian, care pune accentul pe curatirea mintii. Ea tine mai degraba de traditia macariana. Preluata si dezvoltata de Sfantul Maxim Marturisitorul si altii, ea continua prin miscarea isihasta si monahismul athonit pana in zilele noastre. In aceasta traditie accentul e pus pe curatirea inimii inteleasa drept centrul ascultarii si iubirii. In aceasta traditie iubirea devine o categorie gnoseologica: prin iubire cunoastem fiind cunoscuti prin iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Ascetismul iubirii duce la o teologie care poate fi redata intelectual de notiuni cum sunt relationalitatea, comuniunea, persoana etc. Nu este prin urmare o teologie antiintelectuala, ci o teologie ce creeaza notiuni ce urmaresc sa elibereze mintea omeneasca de rationalism si sa ne faca in stare sa angajam, in cuvantul nostru despre Dumnezeu, intreaga noastra fiinta in relatie cu toate celelalte fiinte, si mai cu seama cu Dumnezeu insusi, “Cel ce este” prin excelenta.
Acest fel de teologie izvorat din curatirea inimii de sursa tuturor patimilor, care e iubirea de sine, trece prin crucea lui Hristos, care S-a golit pe Sine insusi de orice iubire de sine si s-a identificat cu ceilalti pana la moarte, ne duce la revelatia fiintei lui Dumnezeu insusi ca Sfanta Treime alcatuita din persoane iubitoare, si astfel ne indumnezeieste dandu-ne Duhul Sfant ca harul de a cunoaste pe Dumnezeu asa cum suntem cunoscuti de El in Hristos, adica iubindu-L asa cum ne-a iubit mai intai El insusi. Experienta tuturor acestor lucruri se face in comuniunea pe care o creeaza Duhul Sfant ca trup al lui Hristos, Biserica. Astfel, ascetismul nu e un lucru paralel cu Biserica, ci in ultima instanta locul in care se cultiva si se practica insasi fiinta Bisericii ca iubire si comuniune, prin lupta impotriva patimilor care impiedica aceasta comuniune si iubire sa zideasca Biserica.
Teologia ascetica a Sfantului Siluan ajunge de la teologia trinitara la hristologie, pnevmatologie si ecleziologie. E o teologie ce poate fi usor tradusa in dogmatica. Si este vremea ca teologii sa foloseasca in mod creator asemenea surse cum e acest tip de teologie ascetica, astfel ca dogma sa-si redobandeasca semnificatia esentiala si sa inceteze de a fi simple formule moarte repetate de specialisti.
Fie ca rugaciunile Sfantului Siluan sa ne calauzeasca pe toti pe calea teologiei. Aceasta nu e nimic altceva decat vederea si cunoasterea lui Dumnezeu-Treime pe de o parte prin iubirea care leaga cele Trei Persoane divine intr-o indisolubila unitate de comuniune - manifestata si revelata noua in Fiul intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos -, iar pe de alta parte prin comuniunea de iubire creata in inimile noastre de Duhul Sfant. Astfel vom putea cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El iubind toate ale Sale, pe aproapele nostru si intreaga creatie, in si prin comuniunea Trupului lui Hristos care este Biserica.
Permalink
Posted in Teologia Sfântului Siluan at 11:13 pm by admin
“Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui” – mesaj al lui Dumnezeu pentru timpul nostru
Pãrintele Zaharia, preot si cãlugãr de origine cipriotã, vietuieste la Mânãstirea “Sfântul Ioan Botezãtorul” (Essex, Marea Britanie). A obtinut în 1998 titlul de doctor în teologie cu o tezã despre Principiul Ipostasului (al Persoanei) în scrierile duhovnicesti ale Arhimandritului Sofronie, sustinutã la Facultatea de Teologie din Tesalonic (Grecia).
Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru oamenii tuturor timpurilor si calea Sa este singurul drum adevãrat care duce în Împãrãtia vesnicã a Tatãlui, a Fiului si a Duhului Sfânt. Când evreii contemporani cu Hristos I-au cerut un “semn din cer” (Lc 11, 16), Domnul n-a fãcut decât sã repete cuvântul referitor la “semnul lui Iona”, arãtat generatiei de Niniviteni (Lc 11, 29-30), ca unicul semn, semnul prin excelentã a lui Dumnezeu pentru lume. Acest semn, într-un mod profetic, reprezenta coborârea lui Hristos în cele mai de jos ale pãmântului, urmatã de ridicarea Lui la ceruri. În persoana Sa, prin viata Sa si exemplul Sãu, toate întrebãrile omului au primit un rãspuns. El a devenit semnul vesnic al lui Dumnezeu pentru toate generatiile acestei lumi. Actul coborârii si al urcãrii lui Hristos a devenit cauza tuturor darurilor Duhului Sfânt. Si cel care acceptã cu credintã acest semn ca formã si model de viatã devine “prieten” al lui Dumnezeu, dupã cuvântul Domnului Care spune: “Vã numesc prieteni, pentru cã v-am fãcut cunoscut tot ce am primit de la Tatãl meu”.
Dar, asa cum era Iona pentru Niniviteni, la fel, în fiecare epocã istoricã, prietenii lui Hristos, conform promisiunii Sale infailibile “de a fi cu noi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului”(Mt 28, 20), sunt semnele lui Dumnezeu pentru generatia lor, pentru cã se fac purtãtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu si rãspund la toate problemele si întrebãrile generatiei respective. Prin urmare, ei devin semne ale lui Dumnezeu în mãsura în care, prin harul Duhului Sfânt, s-a repetat în ei calea lui Hristos: coborârea (chiar pânã la iad) si urcarea, dupã modelul si calea pe care El Însusi le-a trasat. Nimeni nu poate fi sfânt, prieten si ucenic al Maestrului sãu, Hristos, dacã nu a strãbãtut acest drum pânã la sfârsit si nu a învãtat astfel tainele Împãrãtiei lui Dumnezeu (cf. Lc 8, 10). Numai cu aceastã conditie omul devine ca un luminãtor în lume, cuvântul vietii cu tãrie arãtându-l generatiei sale (Flp 2, 15-16). Sfintii, dupã cuvântul Apostolului Pavel, “vor judeca lumea” (1 Co 6, 2), si aceasta pe drept cuvânt, pentru cã ei au devenit mai întâi purtãtori de cuvânt ai Cuvântului si astfel prin cuvântul lor lumineazã lumea. Hristos vorbeste prin intermediul lor si, dupã cum afirmã El Însusi, cuvântul Sãu va judeca omul “în ziua cea din urmã”(In 12, 48).
Prin urmare, dacã Biserica, condusã de Duhul Sfânt “în tot adevãrul”(In 16, 13), l-a slãvit pe Siluan ca si “învãtãtor apostolic si profetic”(Actul Patriarhal de canonizare), adicã ca sfânt, se cuvine, conform legii duhovnicesti de care tocmai am vorbit, sã descoperim în persoana, viata si învãtãtura sa trãsãturile caracteristice care fac din el un semn al lui Dumnezeu pentru generatia lui.
Urmând învãtãturii lui Siluan, dupã care “cei desãvârsiti nu vorbesc nimic despre ei însisi, ci numai ceea ce Duhul le dã”, se poate conchide cã cuvintele lãsate de el i-au fost acordate de cãtre Duhul Sfânt. Oricât de simple ar fi, ele poartã urma provenientei lor dumnezeiesti si nu sunt un produs al inteligentei umane, ci fructul unei inimi curate, “larg deschise”(2 Co 6, 11) prin darul lui Hristos. Dintre toate cuvintele pe care Siluan le-a adresat oamenilor contemporani ca si cuvinte ale lui Dumnezeu, existã un cuvânt pe care l-a primit în mod direct de la Hristos si care ne poate sluji drept lentilã prin care pot fi sondate orizonturile nesfârsite ale sublimei taine a smereniei care ne-a fost vãditã. Acest cuvânt este îndemnul: “Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui”.
Aceste cuvinte ale Mântuitorului, rezonând în inima lui Siluan, i-au adus, oricât de ciudat ar putea sã parã, solutia în lupta duhovniceascã. Domnul i-a sugerat lui Siluan privelistea iadului, si acesta a devenit astfel detinãtorul unei stiinte deosebite care i-a restaurat viata printr-un belsug sporit de har si cunoasterea lui Dumnezeu. Dupã cum mãrturiseste el însusi, a început sã punã în practicã sfatul Domnului si sufletul sãu si-a aflat linistea în Dumnezeu. A primi arma prin care sufletul dobândeste smerenia, iar inima pocãinta, prin care gândurile rele sunt reduse la neant, duhul devine curat – si astfel îsi aflã un loc unde sã sãlãsluiascã în crestin. Asa a învãtat el smerenia lui Hristos care-l face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan face trecerea de la tirania patimilor asupra lui la libertatea Duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viatã. Si atunci Siluan, ca si dreptii tuturor timpurilor, a intonat un imn al biruintei. Prin urmare, cum se face cã acest cuvânt al Domnului l-a eliberat pe Siluan din robia dusmanului, i-a semãnat în suflet cresterea puterii sale dupã mãsura Domnului, si i-a întãrit viata? Aceasta s-a întâmplat pentru cã aceste cuvinte ale lui Hristos l-au asezat pe Siluan pe calea Domnului. Urmând aceastã poruncã a Domnului, inima lui Siluan s-a întãrit – asadar, urmând poruncii Domnului, inima omului se întãreste si devine inaccesibilã dusmanilor.
Semnul lui Iona, iatã calea Domnului. Apostolul nu spune oare cã biruinta a venit în lume prin pogorârea lui Hristos la iad si prin înãltarea care îi urmeazã? Astfel, atunci când Domnul îi înfãtiseazã iadul lui Siluan (si prin el lumii contemporane), el oferã prin aceasta omului ocazia unei coborâri, a unui traseu spre cele de jos. Îi oferã mijlocul de a dobândi smerenia si, devenind din acel moment asemenea Lui, de a birui duhovniceste. Pe aceastã cale, dupã cum spune Arhimandritul Sofronie, “cei cãlãuziti de Duhul Sfânt nu înceteazã niciodatã sã se considere ca nevrednici de Dumnezeu”(Despre rugãciune, I) si sã se îndrepte întotdeauna spre cele de jos, spre baza piramidei rãsturnate, Hristos, care suportã greutatea întregii fiinte, El Care ridicã pãcatul lumii. În ceea ce-i priveste pe cei care se considerã vrednici de a fi ridicati, fãrã a bea paharul pogorârii, Domnul le spune fãrã echivoc: “Nu stiti ce cereti”(Marcu 10, 38). Pe Capernaumul care, cu impertinentã, “a cerut un semn”(Mt 12, 39), altul decât cel al lui Iona, Domnul l-a mustrat zicând: “Si tu, Capernaume, crezi cã vei fi înãltat pânã la cer? Pânã la iad vei fi coborât!”(Lv 10, 15), în timp ce Domnul l-a lãudat si l-a îndreptãtit pe vamesul care “nu îndrãznea nici sã-si ridice ochii la cer”, dar care, în rugãciunea sa plinã de recunoastere a vinei, împlinea legea lui Hristos, dupã care “tot cel ce se înaltã pe sine va fi coborât, iar cel care se coboarã sau se smereste pe sine va fi înãltat”(Lc 18, 13-14). Domnul Însusi, spre întãrirea noastrã, în timp ce oamenii Îl preamãreau pentru minunile Sale, amintea imediat în mod profetic Crucea si Moartea care Îl asteptau, ca si Învierea Sa cea de-a treia zi (Lc 13, 32 si 18, 33).
Astfel, calea Domnului presupune un teren care prin moarte si cruce duce pânã în strãfundurile iadului. Si, la fel cum atunci când omul este scufundat în apele Botezului, Îl întâlneste pe Hristos pe Care-L si îmbracã, si este ridicat la o viatã nouã (cf. Rm 6, 4), datoritã faptului cã Domnul Însusi a coborât primul si a sfintit apa, în acelasi mod, atunci când el ne spune sã coborâm la iad, nu face acest lucru pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta sã descopere si acolo taina negrãitã a smereniei iubirii dumnezeiesti care s-a pogorât pânã în acest loc înspãimântãtor. Aceastã cale îl ajutã pe om sã se smereascã pânã la capãt în fata minunãtiei iubirii dumnezeiesti, si sã rãspundã la ea cu recunostintã si sã se îndrãgosteascã si el, la rândul lui, cu o asemenea iubire, atât de desãvârsitã si definitivã pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici chiar iadul sã nu-l poatã separa de El. Cunoasterea tainei lui Hristos va fi mai completã dacã experienta omului cuprinde si iadul.
Aceastã smeritã pogorâre este de asemenea calea pe care merge Sfânta Bisericã. Dacã urmãrim cu atentie duhul Bisericii, exprimat si în rugãciunile ei, vom regãsi acest dublu traseu: de coborâre mai întâi, iar apoi de înãltare. De exemplu, înainte de sãvârsirea Tainei Botezului sau a Euharistiei, îl vedem pe cel care celebreazã smerindu-se. De exemplu, în Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, preotul spune: “Nimeni nu este vrednic (…) sã vinã, sã se apropie sau sã slujeascã Tie, Împãrate al slavei (…). Dar totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrãitã si nemãsuratã…”. Pentru aceastã smerire a omului, Dumnezeu îi dã putere preotului sã îndeplineascã slujba sfântã si îl ridicã astfel spre cele înalte, nu doar pe el, ci si pe credinciosii pe care Duhul Sfânt i-a încredintat lui.
Aproape toate rugãciunile importante ale Bisericii se împart în douã pãrti. În prima parte are loc pogorârea sufletului, iar în a doua, prin particula însã sau dar a credintei, ridicarea lui prin care credinciosii se încredinteazã milosteniei nesfârsite a lui Dumnezeu. Pentru a ne convinge de acest lucru este de ajuns sã recitim rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãsanie.
Întreaga viatã a crestinului trebuie sã stea si sub semnul pocãintei. Prin cãintã se realizeazã pogorârea smereniei “sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El la timpul cuvenit sã vã înalte”(1 Ptr 5, 6). Aceastã pogorâre este voluntarã si provine din credintã. Remarcabilul autor al scrierii intitulatã Scara, Ioan din Sinai, în capitolul despre pocãintã exprimã pe scurt acelasi adevãr: “Omul care se cãieste, prin aceastã alegere liberã si voitã de a se cãi, scapã de griji si frãmântãri”(capitolul V). Coborând prin urmare cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât sã-i urmeze Domnului. Dar el se fereste de deznãdejde, pentru cã aceastã cale a Domnului conduce la viatã si, mai mult decât atât, la adevãrata viatã. Acest mister al Pogorârii si al Înãltãrii Domnului a fost prefigurat într-un mod minunat de cãtre cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor i-a aruncat în cuptorul cu foc. Acesti trei sfinti tineri au luat asupra lor pãcatele si fãrãdelegile poporului lor, si s-au condamnat în mintea lor ca unii care meritã focul pentru nelegiuirea lor. Atunci cu smerenie si-au înãltat rugãciunea cãtre Dumnezeul pãrintilor lor si datoritã faptului cã se aflau în mod profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit sã aibã ca însotitor al lor pe Însusi Fiul lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa, care a coborât în cuptor si “mergea prin mijlocul cuptorului” cu ei, pãstrându-i “nevãtãmati”(cf. Dn 3, 25). Desigur, atunci puterea tainei era lucrãtoare în mod profetic. Dupã Întruparea Mântuitorului, Pogorârea Sa la iad si Înãltarea Lui, puterea aceluiasi mister este nesfârsit mai mare, pentru cã nu mai existã stare în sânul naturii create care sã nu fi fost “umplutã” de energia Persoanei lui Hristos (cf. Sfântului Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, XXI: “Hristos a strãbãtut toate stãrile vietii umane pentru a le “umple” cu energia Sa îndumnezeitoare. El a mers pânã la moarte pentru a deveni întâiul nãscut dintre cei morti si pentru a deveni cel dintâi întru toate” – (Col 1, 18). El este Domnul vietii, Care în calitate de înaintemergãtor ne aratã drumul.
Pentru cã am vorbit despre baza teologicã a cuvântului Mântuitorului adresat lui Siluan – “Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui” –, rãmâne sã fie lãmuritã în continuare punerea lui în practicã. Însã înainte de aceasta, trebuie subliniat în mod clar cã întreaga putere a tainei ascunse în acest mesaj constã în faptul cã Pogorârea lui Hristos la iad a fost voitã si lipsitã de orice pãcat, împlinitã doar din ascultare fatã de Tatãl si spre mântuirea lumii. De aceea coborârea omului, pentru a fi binecuvântatã si bine orientatã, trebuie si ea sã fie întreprinsã în mod voluntar si supusã poruncii lui Hristos. Experienta iadului la Sfântul Siluan era roada harului, astfel încât îndemnul lui Hristos corespundea desãvârsit stãrii în care se afla. Este greu de înteles adâncimea acestei stãri fãrã o asemenea experientã. Totusi, datoritã faptului cã ea e expresia cãii Domnului si a vietii ascetice a Bisericii, ne strãduim, referindu-ne la Sfintii Pãrinti, sã pãtrundem în întelesul acestui mesaj sau cuvânt si sã-i cunoastem puterea.
Mesajul “Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui” este o poruncã a Domnului, pentru ca omul credincios sã-L imite pe Dumnezeu în Pogorârea Sa, nãdãjduind în acelasi timp în milostenia si mântuirea vesnicã pe care Domnul a obtinut-o pentru toti oamenii prin înãltarea Sa. Numai dispozitia omului de a primi acest mesaj si de a-l pune în practicã în viata sa atrage harul lui Dumnezeu. Acest har, ca luminã dumnezeiascã, reveleazã si afirmã acest adevãr: iadul este locul duhovnicesc în care se aflã omul separat de Dumnezeu Care este iubire. Lumina harului aratã pãcatul, nedreptatea si putinãtatea spiritualã. Aceastã cunoastere naste în suflet pocãinta – dar pretios al lui Dumnezeu dat omului, pentru cã pocãinta este începutul smereniei si pregãteste locul unde Dumnezeu sã poatã sãlãslui si rãmâne în noi.
Aceastã pocãintã, rezultat al actiunii harului, dã nastere îndrãznelii duhovnicesti. Sfântul Simeon Noul Teolog spune cã nu existã nimic “mai curajos decât o inimã frântã si smeritã, care alungã fãrã greutate cetele de diavoli, dezorientându-le”(Cateheza 2, 42-44). Aceastã pocãintã produce îndrãzneala duhovniceascã, pentru cã “este singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, poate cuteza sã-si cerceteze propria sãrãcie duhovniceascã, fãrã ca prin aceasta sã cadã în deznãdejde, ci dimpotrivã, încrezându-se în faptul cã Cel Care l-a fãcut sã-si vadã multimea pãcatelor poate de asemenea sã-l facã sã ajungã fãrã stricãciune pe malul celãlalt, adicã acolo unde este Dumnezeu. Omul atinge o asemenea stare adoptând o atitudine profeticã: Îi dã dreptate lui Dumnezeu în judecãtile pe care le face, în timp ce el îsi acoperã fata de rusine (cf. Dn 9, 7). Sfântul Ioan Scãrarul afirmã de asemenea cã îndrãzneala duhovniceascã este în acelasi timp biruintã (Scara 14) Este vorba de biruintã datoritã faptului cã, fãrã curajul generat de pocãintã, omul nu poate face fatã în mod adecvat putinãtãtii sale spirituale, sãrãcie care se reveleazã în cele din urmã harismã si devine fundamentul ascensiunii sale duhovnicesti (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: “Ce este mai vrednic de laudã decât aceastã sãrãcie duhovniceascã care ne deschide Împãrãtia cerurilor?” – Cateheza 2, 42-44). Aceastã putere a fenomenului duhovnicesc al pocãintei a fost cunoscutã de Siluan prin cuvântul lui Hristos: “Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui”, descoperit prin recurgere la plângerea scumpã lui: “Voi muri curând si sufletul meu va coborî în iadul cel strâmt si întunecos, si de acolo singur, chinuit de vãpaia focului vesnic, voi spune plângând: Unde esti, Domnul meu, lumina sufletului meu? De ce m-ai pãrãsit? Nu pot sã trãiesc fãrã Tine“(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul).
Mai întâi Siluan simte în sufletul sãu iadul care distruge orice gând pãtimas, iar apoi îsi îndreaptã mintea spre iubirea si milostenia lui Hristos, pe care le-a cunoscut si le purta în inimã. Într-o primã fazã s-a îndreptat cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii pe care dusmanul mândru nu-l poate urma. Apoi liber de apãsarea adversarului si condus de amintirea milosteniei Domnului, s-a întors în întregime spre Dumnezeu, fãcând în acest mod experienta înãltãrii cauzatã de harul dumnezeiesc. În aceeasi perspectivã, Sfântul Siluan îl sfãtuieste pe cel care vrea sã pãstreze puterea mântuitoare a pocãintei sã-si aminteascã neîncetat de pãcatele sale, sã se smereascã si sã se întristeze pentru ele, chiar dacã au fost iertate de Dumnezeu. “Numai astfel sunt biruiti dusmanii”. Domnul, prin mesajul sãu, i-a revelat lui Siluan mijlocul de a dobândi pocãinta si smerenia, iar prin acestea învingerea dusmanului.
Pocãinta este bãrbãtie pentru suflet si o luminã care-i permite omului sã discearnã fiecare gând care se apropie. Cãinta duce la smerenie, care este biruintã asupra vrãjmasilor si pregãteste sufletul sã-L primeascã pe Dumnezeu. Este un dar pretios al harului, obtinut prin osândirea de sine, a cãrei formã extremã este condamnarea proprie la iad. Sfântul Ioan Scãrarul confirmã aceasta spunând cã rugãciunea celui care se pocãieste – si “noi stim bine cã suntem vrednici de chinurile iadului” – pãzeste mintea de întinãciunea dusmanilor.
Conformându-se spiritului acestui mesaj al Domnului: “Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui”, omul culege smerenia si curãtenia intelectului – conditii indispensabile ale nepãtimirii si ale unirii cu Dumnezeu cel Sânt. Aceasta este stiinta învãtatã de Sfânt din mesajul primit în mod direct de la Domnul. Asa cum scrie el însusi: “Am început sã fac asa cum m-a învãtat Domnul si inima mea a gustat dulceata odihnei în Dumnezeu”(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul).
Maestru al acestei învãtãturi date de Dumnezeu, Sfântul Siluan mãrturiseste cã oricine se considerã din toatã inima vrednic de focul vesnic devine inaccesibil vrãjmasilor si liber de gândurile pãtimase. Cu toatã fiinta, inimã si minte, el rãmâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndatã ce pierde din vedere focul iadului, gândurile pãtimase se întãresc.
În zilele noastre, constatãm cu tristete cã oamenii suferã îngrozitor de împrãstierea intelectului. Imaginatia, care nu este altceva decât una dintre functiile intelectului, supraalimenteazã si conduce viata oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtosarea sau împietrirea inimii prin mândrie, iar în cazul altora duce la maladii mentale. Dupã învãtãtura Evangheliei si a întregii Scripturi, intelectul functioneazã în mod normal atunci când este unit cu inima. Iar aceastã unire are loc atunci când inima este cuprinsã de focul pocãintei. Prin urmare, Sfântul Siluan ne aratã calea vindecãrii sufletului: “Tine mintea ta în inimã si în iad. Cu cât te vei smeri mai mult, cu atât mai desãvârsite vor fi darurile primite de la Dumnezeu”.
Deci care sunt aceste daruri primite de la Dumnezeu, tinând mintea în iad? Din cuvintele Sfântului Siluan este clar cã osândirea de sine la iad, pe lângã cã nu cauzeazã nici o stricãciune, este, dimpotrivã, o sursã a harului. Dupã cum spune Sfântul Siluan, ea genereazã în suflet pocãinta “spre iertarea pãcatelor” si umple inima de bucuria mântuirii. Sfântul mãrturiseste cã Domnul dãruieste artizanilor acestei condamnãri proprii la iad darul Duhului Sfânt. Aceasta nu are nimic ciudat, deoarece aceastã autocondamnare este fãcutã în duhul smereniei. (”Mã gândeam astfel: Sunt ticãlos si vrednic de toatã osânda. Dar Domnul, în loc sã mã pedepseascã, mi-a dãruit Duhul Sfânt. O, Duhule Sfinte, esti mai dulce decât toate deliciile pãmântului, hranã cereascã, bucurie a sufletului!”). Aceastã învãtãturã este corespunzãtoare duhului evanghelic. Domnul, dupã cum se stie, dã ucenicilor Sãi recomandãrile urmãtoare pentru timpul când vor fi persecutati si judecati: Puneti deci în inimile voastre si nu vã gânditi de mai înainte ce veti rãspunde; cã Eu vã voi da gurã si întelepciune cãreia toti potrivnicii vostri nu-i vor putea sta împotrivã, nici sã-i rãspundã (Lc 21, 14-15). Aceastã întelepciune a Duhului Sfânt este dãruitã si de Mântuitorul tuturor celor care se supun deplin judecãtii lui Dumnezeu si se pregãtesc pentru ea condamnându-se pe ei însisi la iad în mod voit. Dumnezeu nu judecã de douã ori (Arhimandritul Sofronie, Despre rugãciune). Dupã cum spune Apostolul Pavel: “Dacã ne-am judeca noi însine nu am mai fi judecati”(1 Co 11, 31). “Fiindcã toti ne vom înfãtisa înaintea scaunului de judecatã al lui Dumnezeu”(Rm 14, 10), dar nu vom fi condamnati toti. Într-adevãr, este posibil ca prin condamnarea de sine voluntarã pânã la iad sã fie prevenitã judecata lui Dumnezeu si astfel omul sã se dezvinovãteascã încã din viatã dupã îndreptãrile cuvintelor si întelepciunii lui Dumnezeu, adicã printr-un dar si o arvunã a Duhului Sfânt. Concluzia aceasta, cã Dumnezeu nu judecã de douã ori, poate fi trasã si din cuvintele Sfântului Ioan Scãrarul: “Prin pocãinta de bunãvoie evitãm pedepsirea si chinul involuntar”. Iar în alt loc acelasi Sfânt Pãrinte scrie: “Prin rusinea prezentã voi scãpa de rusinea viitoare”(Scara 14, 38).
Arhimandritul Sofronie, în capitolul despre acest subiect din cartea sa intitulatã Sfântul Siluan Athonitul, aratã modul în care Siluan urmeazã firul de aur al traditiei care se desfãsoarã neîncetat în învãtãturile tuturor pãrintilor ascetici. Se aratã în mod limpede cã osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic de a fi eliberat din acest iad. Aceasta este inspiratia harului Duhului Sfânt. În rezumat, noi putem spune cã aceastã formã de ascezã a condamnãrii de sine genereazã pocãinta, curãtã intelectul, duce la smerenie, elibereazã de pãcat si face posibilã comuniunea omului cu Duhul Sfânt.
O învãtãturã asemãnãtoare despre condamnarea de sine la iad, ca una care dã nastere roadelor duhovnicesti, poate fi întâlnitã si la Sfântul Grigorie Palama. Dupã el, oricine se considerã vrednic de suferinta vesnicã se umple de curaj si devine pregãtit sã suporte orice greutate. Prin condamnarea de sine, trecãtoare si remediabilã, omul scapã de grelele si insuportabilele chinuri ale veacului ce va veni. Se întâmplã chiar, spune Sfântul, ca el sã fie eliberat si de rãutãti care îl amenintã în aceastã viatã, datoritã mentinerii în asceza autocondamnãrii, pentru cã bunãtatea lui Dumnezeu poate începe încã de aici. El mai adaugã cã aceastã experientã a Domnului a fost exprimatã si de cãtre dreptii de dinaintea lui Hristos, contribuind astfel la o exactã si fidelã întelegere a venirii Lui (Omilia 2, cf. Mihea 7, 9).
Observãm de-a lungul unei traditii neîntrerupte aceeasi experientã exprimatã în mai multe feluri. Superioritatea formulei Sfântului Siluan constã în faptul cã este vorba despre o revelatie imediatã, din partea Domnului Însusi, concis enuntatã. Pot fi distinse douã miscãri: Mai întâi “Tine mintea ta în iad”, care indicã calea pogorârii lui Hristos la iad, iar apoi “nu deznãdãjdui”, care echilibreazã primul moment prin nãdejde, deoarece calea Domnului este plinã de adevãr si viatã. Mesajul adresat de Hristos lui Siluan este dat sub formã de poruncã. Aceasta subliniazã necesitatea împlinirii ei în epoca noastrã. În zilele noastre, seductia plãcerilor trupului nu face decât sã se amplifice si se erijeazã în culturã înaltã care procurã voluptãti fine si puternice, “ca sã-i ducã în rãtãcire, de se poate, pe cei alesi”(Mc 13, 22). Aceastã somatie a Domnului oferã omului posibilitatea de a-L imita pe Hristos în smerita Sa pogorâre chiar pânã la iad, si de a câstiga astfel comoara darurilor izvorâte din Înãltarea Domnului. Altfel spus, omul primeste vrednicia de a se mãsura în mod decisiv si biruitor cu ispita timpului sãu, fãcându-se purtãtorul deplinãtãtii adevãratei si nestricãcioasei bucurii realizate prin Pogorârea si Înãltarea lui Hristos. Epoca noastrã se caracterizeazã printr-o intensã “poftã a cãrnii”, prin “iubire de argint”(cf. In 2, 16 si 2 Tim 3, 2). Ea este întunecatã de spirit de neliniste si deznãdejde generalã.
Prima parte a mesajului Domnului îndeamnã la smerenie, biruind prima ispitã, iar a doua parte întãreste nãdejdea în eliberarea finalã care se apropie, fãcând fatã astfel celei de-a doua ispite. Pãrintele Sofronie crede cã mesajul încredintat lui Siluan este unul al Providentei dumnezeiesti care-si propune sã contrabalanseze duhovniceste pericolul catastrofei integrale continute în descoperirea stiintificã a teoriei relativitãtii lui Einstein. Aceste douã evenimente coincid aproape în timp.
Mesajul Sfântului Siluan exprimã într-adevãr o stiintã duhovniceascã înaltã, singura care se poate opune în mod eficace pervertirii si dezamãgirii produse de o manierã grãitoare de cãtre duhul rãu al acestor timpuri. Prin durerea crescândã a condamnãrii voluntare la iad, pentru iubirea poruncii Domnului, crestinul poate învinge orice suferintã si ispitã si poate demonstra astfel cã iubirea lui Hristos este a Aceluia care “a cãlcat cu moartea pe moarte”, Cel mai tare decât moartea. Ceea ce este îndeplinit în mod voit pentru a rãspunde poruncii lui Dumnezeu este inspirat de întelepciunea dumnezeiascã si conduce la biruinta vesnicã. “Faceti în mod voit ceea ce vi se impune. Nu vã cheltuiti viata de care veti fi lipsiti în mod sigur”(Vasile cel Mare, Omilia 18 pentru martirul Gordie, 8). Aceastã biruintã îl face pe om supra-cosmic, asemenea lui Hristos, Care prin smerenia sa extremã a biruit lumea.
Pãrintele Zaharia
Permalink
